Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Biografie

S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor Blaga și al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului”,^[1] viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani.^[2] Mama poetului, Ana Blaga, a murit în anul 1933 la Sibiu, în vârstă de 74 de ani. În luna august 1949, fratele poetului, Longin Blaga, a murit de asemenea în Sibiu.

Primele clase le-a urmat la Sebeș, la școala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe țărm (1910), și în Românul, cu studiul Reflecții asupra intuiției lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeș în 1909. În anul 1911 călătorește în Italia, unde își petrece timpul în librării, căutând cărți de filosofie, și vizitând vestigiile istorice ale acestei țări.

Studii

A urmat cursurile Facultății de Teologie din Sibiu și Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licență în 1917. A studiat filosofia și biologia la Universitatea din Vienaîntre anii 1916 și 1920, obținând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soție. A revenit în țară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

Cariera literară

Activitatea publică și academică

Imaginea lui Lucian Blaga pe o marcă poștală din Republica Moldova (1995)

Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în același an la Cartea Românească, în București), precum și culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu.

Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voința (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”. Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zamolxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauțeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924-1925, locuiește în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voința și Patria, membru in comitetul de direcție al revistei Cultura, colaborator permanent la publicațiile Gândirea,Adevărul literar și artistic și Cuvântul.

După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoțind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferențiază la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu și o mare influență asupra luiIon Desideriu Sârbu.

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei românești din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj și Banatul dinLugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepție și l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena(1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. A funcționat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitația de a conduce Partidul Național Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturați și conferențiarul și discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, și profesorii universitari Liviu Călin și Nicolae Mărgineanu.

Activitatea diplomatică

În anul 1926 a intrat în diplomație, ocupând succesiv posturi de atașat cultural la legațiile României din Varșovia, Praga, Lisabona, Berna și Viena. A fost atașat și consilier de presă la Varșovia, Praga, Berna (1926–1936) și Viena (1936-1937) subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1937–1938) și ministru plenipotențiar al României în Portugalia (1938–1939).

Activitate politică

Din 1937 Lucian Blaga a fost, împreună cu fratele său, membru în asociația „Prietenii Legiunii”, iar în 1940 a fost încadrat în Mișcarea Legionară la Sibiu. Drama sa istorică „Avram Iancu” (1934) a fost dedicatã lui Corneliu Codreanu.

Casa din Cluj în care a locuit Lucian Blaga în ultima parte a vieții

Luntrea lui Caron

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf. Devine cercetător la Institutul de Istorie și Filosofie (1949–1951). Apoi bibliotecar-șef (1951–1954) și director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele și preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeți germani clasici și moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. A decedat la 6 mai 1961, în Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naștere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Propus pentru premiul Nobel[

Există zvonuri cum că Lucian Blaga ar fi fost propus în 1956 de Rosa del Conte și de criticul Basil Munteanu, la inițiativa lui Mircea Eliade, pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărți despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice.^[4]^[5] Nominalizările pentru premiile Nobel sunt ținute secrete timp de 50 de ani, iar după 2006 acestea au fost publicate pe site-ul său, iar numele lui Lucian Blaga nu apare între nominalizații acelui an.^[6]

Pictura

„România Revoluţionară” de C. D. Rosenthal

Familia vornicului Vasile Alecsandri de Nicollo Livaditti

„Bărăţia din Câmpulung” de Ion Negulici

La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârșitul secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiți „zugravii de subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism. Spre deosebire de pictură, arta grafică este mai detailată insistând pe realizarea detaliului în vestimentație, fie orientală sau occidentală. Lucrările realizate în această perioadă erau în mare parte anonime deoarece, autorii nu își puneau semnătura neavând conștiința paternității artistice. Se fac remarcați la începutul secolului al XIX-lea pictori ca Nicolae Polcovnicul(„Autoportret”), Ion Baromir, Eustatie Altini îmbrățișând neoclasicismul vienez și având calități de colorist, Giovanni Schiavoni stabilit o perioadă la Iași realizează chipul unui personaj, cum este „Vornicul Burada”, stăpânind foarte bine știința clarobscurului. Un merit deosebit îl are un alt reprezentant al școlii italiene pe nume Niccolò Livaditti ce introduce și la noi portretul de grup(„Familia Vornicului Alecsandri”). Cehul Anton Chladek lucrează portrete folosind o tehnică miniaturală, dar este cunoscut și prin faptul că va avea printre ucenicii săi și pe Nicolae Grigorescu.

În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul învățământului artistic, apar și în România, primele inițiative. Astfel, Gheorghe Asachi inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. La Colegiul „Sfântul Sava” din București, la catedra de desen se află Carol Valstain ce a realizat „Portret în albastru” stabilind o armonie de tonuri reci. În anul 1848 în momentele de entuziasm ale revoluției, pictura românească având tente de romantism, trece printr-o schimbare aceasta fiind la nivelul transmiterii mesajului artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel Rosenthal ce va fi cunoscut prin realizarea tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură eroică, nobilă și blândă”. Ion Negulici, renumit în arta portretului(„N. Bălcescu”, „C. A. Rossetti”) realizează o lucrare deosebită prin prospețimea culorilor numită „Bărăția din Câmpulung”. Barbu Iscovescu printre lucrările sale cele mai cunoscute, întâlnim și portretele unora dintre conducătorii revoluției cum ar fi „Avram Iancu”.

Academismul

Alexandru Ioan Cuza de Carol Popp de Szathmary.

Stilul academic pătrunde încet încet pe la mijlocul secolului al XIX-lea și în România, deși în pictură se regăsesc și elemente venind dinspre Romantism sau Realism. Deși există o paletă mare a genurilor, portretul rămâne încă de actualitate. Un important pictor academist român este Gheorghe Tattarescu care mai întâi ca „zugrav de subțire” își arată interesul pentru portretism. Fiind atras de arta academică de factură clasică și formându-se în spiritul frumosului ideal dobândit prin absolvirea „Academiei di San Luca” din Roma, reîntors în țară relizează numeroase compoziții mitologice și religioase(„Agar în deșert”), dar și numeroase ansambluri depictură murală bisericească. O compoziție deosebită este „Deșteptarea României”, transmițând cu generozitate idealuri naționale este tratată cu mai puțin interes. Tattarescu este capabil de a transmite sentimente deosebite prin lucrările sale pline de prospețime cum sunt „Portretul lui Bălcescu” sau „Peștera Dâmbovicioara”. În a doua jumătate a secolului XIX, artiști români acordă o importanță momentului Unirii Principatelor, un exemplu fiind compoziția istorică a ardeleanul Constantin Lecca numită „Uciderea lui Mihai Viteazul”. Constantin Lecca ca și pictorul Mișu Popp, pictează portrete feminine punând în valoare sufletul feminin. Gh. Panaiteanu-Bardasare, un alt pictor important școlit la Academia din München, dobândind un stil de pictură de o corectitudine „pedantă și rece” înființează Școala de Arte Frumoase din Iași. Tot în sfera academismului găsim și pe „Carol Popp de Szathmary” pictor și grafician cu înclinații romantice. Față de Tattarescu, acesta pune accent pe observarea directă a realității și realizează în picturile sale aspecte pline de pitoresc surprinse în târguri sau bâlciuri, oameni și monumente adunate în călătoriile sale prin țară sau orient folosindu-se de creion sau aparatul de fotografiat.

Theodor Aman (1831-1891)

O importanță deosebită pentru pictura românească este Theodor Aman (1831-1891) fiind un artist desăvârșit cu studii academice laParis și cu succese deosebite cum ar fi în 1853 „Autoportretul” și compoziția „Bătălia de la Oltenița” din 1854. Aman este interesat de tehnicile artistice ale picturii, gravurii sau sculpturii folosind toate genurile din pictura secolului al XIX-lea. Respectă normele compoziției academice și pictează evenimente istorice trecute exemplu fiind „Izgonirea turcilor la Călugăreni” și „Vlad Țepeș și soli turci”, dar și lucrări inspirate din evenimentele contemporane cum este „Hora Unirii la Craiova”. Fiind foarte talentat, a putut să abordeze diverse modalități de tratare, mai moderne, realiste, romantice, și chiar preimpresioniste. Ca desenator, Theodor Aman este apreciat datorită manierei asemănătoare neoclasicilor ce finisau fiecare formă în parte și subordonau culoarea desenului, exemplu fiind compoziția neterminată „Boierii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”. Pictorul fascinat de stilul de viață al bucureștenilor, pictează petrecerile date în atelierul său, realizând o adevărată cronică mondenă pictată. Exemple de astfel de picturi sunt:„Petrecere cu lăutari”, „Bal mascat în atelier”, „Serată”, „Dama cu câinele”, „La fereastra atelierului cel mic”. Viața la țară este o altă temă abordată de pictor, realizând lucrări de mici dimensiuni în care personajele sunt plasate în mijlocul peisajului căpătând prospețime datorită libertății pensulației și luminozității culorilor. Exemple pot fi: „Hora la Aninoasa”, „Glume de peste Olt”, „În grădina pictorului”, sau „Siestă în grădină”. Datorită faptului că gravura autohtonă era la început, Aman abordează și această secție artistică și învață tehnicile reușind lucrări deosebite în acvaforte („Autoportret”, „Țăran cu căciula în mână”). Artistul are un merit deosebit și în învățământ deoarece înființează în București în anul 1865 „Academia de Belle-Arte” pe care o va conduce timp de peste 25 de ani. El organizează „Pinacoteca Statului” și tot el inițiază expoziții colective ca la Paris, prima fiind„Expoziția artiștilor în viață” din 1865.

Theodor Aman(Autoportret)

„Vlad Ţepeş” şi soli turci

Hora Unirii la Craiova

Bal mascat în atelier

Hora de la Aninoasa

Coş cu fructe

Izgonirea turcilor la Călugăreni

Boierii surprinşi la ospăţ de trimişii lui Vlad Ţepeş (lucrare neterminată)

Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Un alt mare pictor român, Nicolae Grigorescu (1838-1907), aduce un suflu nou în pictura românească. Până la vârsta de 23 de ani, Grigorescu picta icoane (Căldărușani) și biserici(Agapia). În 1861, ajunge la Paris cu o bursă de studii devenind elev al Școlii de Belle-Arte și studiind conștiincios pe marii maeștri cum ar fi Rembrandt, Rubens sauGéricault. Pictorul inițiază un nou mod de a gândi plastic fiind mai aproape de peisajul plein-air-iștilor de la Barbizon. Totodată este influențat și de pictura lui Millet, Corot sauCourbet el realizează un stil personal contopind stilurile celor trei. Experiența acumulată face ca Grigorescu să fie un deschizător de drumuri din punct de vedere al viziuni, un exemplu fiind lucrarea „Paznicul de la Chailly” (1867) punând accent în principal pe trăirile sufletești ale personajelor. Cea mai importantă schimbare se evidențiază în peisaj, stil nepracticat înainte de plecarea în Franța și foarte rar abordat de înaintașii săi, dar care îl va urma în întreaga activitate. Noul stil al lui Grigorescu constă în delimitarea formelor plastice de pete de culoare și nu de linie utilizând o pensulație rapidă și energică. Cu timpul stilul se perfecționează ajungând a fi o variantă proprie a plein-air-ismuluideosebindu-l de cel al barbizoniștilor cât și de cel al impresioniștilor. În 1877, Grigorescu este prezent pe front ca reporter și realizează o compoziție istorică („Atacul de la Smârdan”) punând în valoare mișcarea unui personaj din câteva linii. Ca peisajist, Grigorescu, nu urmărește specificul etnografic ci sugestiile plastice. Peisajul realizat de acesta are o tentă lirică înfățișând seninătatea verilor toride de pe meleagurile românești luminate puternic, determinând un univers ireal. Importanța luminii în peisajele grigoresciene este deosebită subordonând componența limbajului plastic și anume forma, culoarea și spațiul. Față de motivele din nordul Franței pictate în tonuri intense, folosind pensulația energică, peisajele din România sunt realizate cu o tendință de a așterne o „surdină” ce se va accentua o dată cu scurgerea timpului. La bătrânețe Grigorescu pictează care cu boi sau ciobănași reluând astfel subiectele sale de succes. Tehnica folosită dă posibilitatea artistului de a pune în evidență pe pânză vibrațiile sentimentului. Lucrările mai cunoscute ale lui Grigorescu sunt: „Mocan”, „Vatra la Rucăr”, „Evreul cu Gâsca”, „Case la Vitré”, „Andreescu la Barbizon”, „Țărancă torcând”, „Întoarcerea de la târg”, autoportrete.

Car cu boi

Autoportret

Atacul de la Smârdan

Țăranca voioasă

Andreescu la Barbizon

Toamna la Fontainebleau

Cap de țărancă

Car cu b

Ion Andreescu (1850-1882)[modificare | modificare sursă]

Absolvent al Școlii de Belle-Arte din București, acesta predă timp de șapte ani la Buzău fără a prevede viitorul său ca pictor. În pictură debutează mai întâi cu subiecte modeste, naturi moarte, portrete dar adevărata vocație o are ca peisajist, fiind descoperit de Grigorescu cu prilejul unei ample expoziții a acestuia la București în anul 1873. Ca peisajist mai întâi pictează imagini nesemnificative a marginilor de sat din preajma Buzăului. La Paris, ajunge în ultimii 3 ani ai vieții pentru a asimila noutatea în pictura momentului. La îndemnul lui Grigorescu acesta va lucra mai mult la Barbizon decât va frecventa Academia Juliană. Datorită contactului său cu stilul parisian, arta sa devine mai senină și capătă un dezechilibru sufletesc. Spre deosebire de peisajistica lui Grigorescu plină de lumină, înfățișând diverse aspecte de vară, Andreescu pictează peisaje din toate anotimpurile. Acesta abordează o tentă gravă și concentrată cu o dominantă rece. De remarcat este claritatea formei care nu se destramă sub influența luminii. Lucrările precum „Pădurea desfrunzită”, „Iarna în pădure”, „Stejarul”, „Iarna la Barbizon” exprimă personalitatea sa contemplativă, impresionând prin senzația că privirea noastră ne introduce într-un spațiu imens dar foarte tensionat. Datorită capacității sale de a pătrunde în adâncul lucrurilor și a lipsei de sentimentalism, Andreescu se deosebește atât de artiștii obișnuiți dar și de alți mari pictori.