Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alianța s-a format din state independente, interesate în mentinerea pacii si apararea propriei independențe prin solidaritatepolitică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada,Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda si SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia si Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membra NATO.
La constituirea ei, ideea de baza a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifica: „Partile convin ca un atac armat impotriva uneia sau a mai multora dintre ele in Europa sau in America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor si, in consecinta, daca se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitand dreptul sau individual sau colectiv la autoaparare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va da asistenta Partii sau Partilor atacate, prin luarea in consecinta, individual si concertat cu celelalte parti, a acelor masuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea fortei armate, pentru a restaura si a mentine securitatea zonei Nord-Atlantice.”
Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliațiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului la 12 septembrie 2001 drept răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu