Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării Franței dupăRăzboiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În pofida problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămareaImperiului romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.
Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).
Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (politicii realiste, "pragmatice") practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și anaționalismului francez au furnizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin temporar problema dualismului.
Primele eforturi de unificare
- Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Revoluțiile din 1848.
Atât mitingului de la Wartburg din 1817 cât și Festivalului Hambach din 1832 le-a lipsit un program clar de unificare. La Hambach, pozițiile numeroșilor oratori ilustrau agendele lor disparate. Uniți doar de ideea unificării, niciunul dintre ei nu avea un plan specific despre realizarea acesteia, bazându-se doar pe ideea nebuloasă că Volk(poporul), dacă este bine educat, va aduce singur unificarea. Discursurile fulminante, drapelurile, studenții exuberanți și picnicurile nu s-au tradus într-un nou aparat politic, birocratic și administrativ; nu a apărut ca prin minune nicio constituție, deși s-a vorbit foarte mult despre așa ceva. În 1848, naționaliștii au căutat să remedieze această problemă.[38]
Revoluțiile germane din 1848 și Parlamentul de la Frankfurt
- Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Parlamentul de la Frankfurt.
Revoluțiile din 1848 din Germania au căutat unificarea și o singură constituție germană. Revoluționarii au presat diversele guverne, mai ales în Renania, să formeze o adunare parlamentară care să aibă responsibilitatea întocmirii de constituții. În cele din urmă, mulți revoluționari de stânga sperau că această constituție va stabili votul universal pentru bărbați, un parlament național permanent și o Germanie unificată, posibil sub conducerea regelui Prusiei, care părea cel mai logic candidat: Prusia era cel mai mare și cel mai puternic stat. În general, revoluționarii de dreapta cereau doar o lărgire a dreptului de vot din statele lor și, poate, o formă de unificare slabă. Presiunea lor a avut ca rezultat mai multe alegeri, bazate pe diverse sisteme de vot, care a dat unor grupuri electorale, mai ales celor mai bogați și proprietarilor de pământuri mai mari puteri reprezentative.[39]
În aprilie 1849, Parlamentul de la Frankfurt a oferit titlul de Kaiser (Împărat) regelui Prusiei, Frederic Wilhelm al IV-lea. El a refuzat din mai multe motive. Public, el a răspuns că nu poate accepta o coroană fără consimțământul statelor, prin care se referea la principi. În secret, el se temea de opoziția celorlalți principi germani și de intervenția militară a Austriei și Rusiei; lui nici nu-i plăcea ideea de a accepta o coroană din partea unui parlament ales de popor: după cum se exprima el însuși, nu putea accepta o „coroană de lut”.[41] În ciuda cerințelor ce perpetuau multe dintre problemele de suveranitate și participare politică pe care liberalii doreau să le depășească, Parlamentul de la Frankfurt a reușit să scrie o constituție și să ajungă la un acord pentru soluția kleindeutsch. Parlamentul de la Frankfurt a sfârșit cu un eșec parțial: deși liberalii nu au reușit unificarea pe care o doreau, ei au reușit totuși să rezolve multe probleme constituționale și să promoveze reforme în colaborare cu principii germani.[42]
1848 și Parlamentul de la Frankfurt în analiză retrospectivă
Succesele și eșecurile Parlamentului de la Frankfurt au fost dezbătute vreme de zeci de ani de istorici ai Germaniei și au contribuit la explicațiile istoriografice ale construirii națiunii germane. O opinie ce a apărut după 1918 și a adunat numeroși adepți după cel de-al doilea război mondial a fost aceea că așa-numitul eșec al liberalilor germani din Parlamentul de la Frankfurt a condus la un compromis alburgheziei cu conservatorii, mai ales cu proprietarii de pământ prusaci (Junkeri), și ulterior, la așa-numitul Sonderweg (cale distinctă) al Germaniei din secolul al XX-lea.[43] Nerealizarea unificării în 1848, conform acestei opinii, a avut ca rezultat formarea târzie a statului național în 1871, care, la rândul său, a întârziat dezvoltarea de valori naționale pozitive. Mai mult, „eșecul” de la 1848 ar fi reafirmat dorințele aristocratice latente din rândul clasei de mijloc germane; în consecință, acest grup nu și-a dezvoltat niciodată un program autonom de modernizare.[44]
Mai recent, alți istorici (marxiști[45][46]) s-au opus acestei idei, susținând că Germania nu a avut de fapt un Sonderweg cu totul diferit de drumurile altor națiuni, o idee istoriografică denumităexcepționalism.[47] În schimb, acest nou grup de istorici susține că momentul 1848 a adus realizări concrete ale politicienilor liberali; multe dintre ideile și programele lor au fost ulterior incorporate în programele sociale ale lui Bismarck (de exemplu, asigurarea socială, programele educaționale și diversele legi electorale). Bismarck a împlinit un ideal drag liberalilor, anume unificarea Germaniei. Pentru colaborarea dintre moșieri, pe care Bismarck îi reprezenta și servea[48] și liberali, aceștia din urmă au trebuit să facă importante concesii, care pe termen mediu s-au arătat a fi foarte costisitoare: ca reprezentanți ai noii clase brugheze, liberalii au fost susținători entuziaști ai politicilor lui Bismarck de represiune a minorității catolice; în aceeași notă extrem de puțin liberală, aceștia s-au raliat și întru sprijinirea politicilor antisocialiste ale lui Bismarck, practic legi de interzicere a partidului social democrat și măsuri de persecutare violentă a mișcării muncitorești. Dacă ambele măsuri reacționare ale lui Bismarck au eșuat finalmente, ele au lăsat totuși urme adânci în societatea germană, divizată de acum pentru multă vreme pe noile linii de fractură religioasă și de clasă: catolicii au devenit dușmani înrăiți ai liberalismului și modernității, iar mișcarea muncitorească s-a radicalizat, refuzând orice colaborare cu partidele burgheze și adoptând finalmente un program de inspirație marxistă, care făcea dezirabilă o răsturnare a sistemului.[49] Același grup de istorici marxizanți subliniază și faptul că noțiunea însăși de cale unică se bazează pe faptul că drumurile urmate de alte națiuni (în acest caz, de cea britanică) ar fi norma acceptată.[50] Acest nou argument pune în discuție normele modelului britanic, iar studiile recente ale dezvoltării conceptului de națiune la britanici și la alte state „normale” (de exemplu, Franța și Statele Unite) au sugerat că chiar în aceste state, națiunea modernă nu s-a dezvoltat nici uniform și nici timpuriu, ci a fost o propunere apărută undeva în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[51] Până la sfârșitul anilor 1990, acest punct de vedere a devenit cel general acceptat, deși unii istorici[52] încă mai consideră analiza Sonderweg utilă în înțelegerea perioadei național-socialismului.[53] Nici reprezentanții punctului de vedere majoritar nu-și fondează explicațiile istoriografice într-o altă optică decât tot pentru înțelegerea perioadei naziste: Eley, de ex., consideră că teza "drumului aparte" (sau a "căii distincte") a fost avansată de către școala de tendință liberală de istorie, pentru a scăpa capitalismul și liberalismul de vina apariției nazismului[54]: fascismul german (nazismul) a apărut atunci când burghezia (adică clasa socială economic vorbind dominantă în perioada după primul război mondial) a eșuat în încercarea de a-și promova interesele într-un cadru democratic, alegând atunci ca mijloc de opoziție la progresul continu al stângii popularizarea în mase a anti-socialismului ca și frustrările naționalismului tocmai învins în primul război mondial. În bună tradiție marxistă, Blackbourn și Eley atacă teza Sonderweg punând sub semnul întrebării ipoteza liberală conform căreia există o legătură obligatorie între dominația burgheziei, modernizarea industrială și o politică liberală (democrație).[55]
.jpg)
Problema sferelor de influență: Uniunea de la Erfurt și Acordul de la Olmütz
După ce Parlamentul de la Frankfurt s-a desființat, Frederic Wilhelm al IV-lea, sub influența generalului Joseph Maria von Radowitz, a susținut formarea Uniunii de la Erfurt, o federație de state germane, excluzând Austria, prin acordul liber al principilor germani. Această unire limitată sub conducerea Prusiei ar fi eliminat în întregime influența austriacă asupra statelor germane. Presiunea diplomatică combinată din partea Austriei și din partea Rusiei (putere garantă a acordurilor din 1815 care au înființat sferele europene de influență) au forțat Prusia să renunțe la ideea Uniunii de la Erfurt la o întâlnire în micul oraș Olmütz din Moravia. În noiembrie 1850, Prusacii, anume Radowitz și Frederic Wilhelm, au acceptat restaurarea Confederației Germane sub conducere austriacă. Aceasta s-a numit Acordul de la Olmütz, iar în Prusia „Umilința de la Olmütz”.[56]
Deși aparent evenimente minore, propunerea Uniunii de la Erfurt și Acordul de la Olmütz au adus problema influenței asupra statelor germane în prim plan. Chestiunea unificării a devenit nu doar o chestiune de dacă, ci una de când, iar când depindea de putere. Unul dintre foștii membri ai Parlamentului de la Frankfurt, Johann Gustav Droysen, a rezumat pe scurt problema:
Nu putem ascunde faptul că întreaga chestiune germană este o simplă alternativă între Prusia și Austria. În aceste state, viața germană are polii săi pozitivi și negativi – în primul, toate interesele naționale și reformatoare, în al doilea, toate cele dinastice și distructive. Chestiunea germană nu este o problemă constituțională, ci o chestiune de putere; și monarhia prusacă nu este în întregime germană, pe când cea a Austriei nici nu poate fi.[57]
Unificarea în aceste condiții a ridicat o problemă diplomatică elementară. Posibilitatea unificării germane (și a celei italiene) a pus în discuție preceptele fundamentale de echilibru trasate în 1815; unificarea acestor grupuri de state ar fi răsturnat principiile sferelor de influență suprapuse.Metternich, Castlereagh și Țarul Alexandru (și secretarul său de externe contele Karl Nesselrode), principalii architecți ai acestei convenții, concepuseră și organizaseră o Europă (și o lume) echilibrată și garantată de patru puteri: Regatul Unit, Franța, Rusia și Austria. Fiecare putere avea sfera sa de influență geografică; pentru Franța, aceasta includea peninsula Iberică și parțial statele italiene; pentru ruși, regiunile estice ale Europei Centrale, și parțial în Balcani; pentru austrieci, sfera de influență includea mare parte din teritoriile din Europa Centrală ale vechiului Reich (Sfântul Imperiu Roman); și pentru britanici, restul lumii, în special mările.[58]
Sistemul sferelor de influență din Europa depindea de fragmentarea statelor italiene și germane, iar consolidarea lor îi dăuna. În consecință, o națiune germană unită sub un singur drapel prezenta chestiuni semnificative: Cine erau germanii? Unde era Germania? dar și Cine o conducea? și, foarte important, cine ar putea apăra cel mai bine „Germania”? Diferite grupuri au oferit diferite soluții la această problemă. În soluțiaKleindeutschland (Germania Mică), statele germane aveau să fie unite sub conducerea Prusiei; în soluția Grossdeutschland (Germania Mare), statele germane aveau să fie unite sub conducerea statului austriac. Această controversă, denumită dualismul german, a dominat diplomația austro-prusacă și viața politică a statelor germane timp de douăzeci de ani.
Fondarea unui stat unitar
Nevoia de fier și sânge a devenit în curând evidentă. Până în 1862, când Bismarck și-a ținut discursul, ideea de stat național german în spiritul pașnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal și democratic pe care îl avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Veșnic pragmatic, Bismarck înțelegea posibilitățile, obstacolele și avantajele unui stat unit, și importanța legăturii acelui stat cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urmă rămânând, pentru unii istorici, una dontre principalele contribuții ale lui Bismarck la crearea imperiului în 1871.[69] Condițiile tratatelor ce legau între ele diverse state germane îi interziceau acțiunea unilaterală; politicianul și diplomatul din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acțiune. Pentru ca statele germane să intre în război, sau, așa cum bănuia că se va întâmpla, să fie forțate să declare război împreună împotriva unui singur dușman, adversarii săi diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele germane. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui Bismarck în evenimentele ce au dus la războiul franco-prusac. Deși o opinie tradițională, promovată în mare parte de istoricii pro-prusaci din secolul al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea, susține că Bismarck a fost singurul arhitect al unificării, unii istorici de după 1945 critică cinismul lui Bismarck manifestat în manipularea circumstanțelor pentru a declanșa un război. Oricum, Bismarck nu a fost nici sfânt, nici diavol; manipulând evenimentele din 1866 și 1870, el a demonstrat abilitățile politice și diplomatice care îl determinaseră pe Wilhelm să apeleze la el în 1862.
Trei episoade s-au dovedit fundamentale pentru unificarea administrativă și politică a Germaniei: aspirațiile iredentiste ale lui Christian al IX-lea al Danemarcei au dus la Al Doilea Război al Schleswigului(1864); ocazia creată de activitățile naționaliste italiene la granița Austriei au forțat Austria să își irosească resursele militare pe două fronturi în Războiul Austro-Prusac (1866); și temerile francezilor de a fi înconjurați de Hohenzollerni i-a determinat să declare război Prusiei, ceea ce a avut ca rezultat Războiul Franco-Prusac (1870–71). Printr-o combinație între diplomația și conducerea politică a lui Bismarck, reorganizarea militară a lui von Roon și strategia militară a lui Moltke, Prusia a ieșit din perioada de dualism german ca statul ce putea să reprezinte și să protejeze cu cea mai mare credibilitate interesele germane. Prusia a demonstrat restului statelor germane că niciuna dintre semnatarele europene ale tratatului de pace din 1815 nu putea susține puterea Austriei în această sferă de influență europeană.
Iredentismul danez
Prima ocazie a venit odată cu amenințarea iredentismului danez. La 18 noiembrie 1863, Regele Christian al IX-lea al Danemarcei a semnat Constituția Daneză din Noiembrie, și a declarat Ducatul Schleswig parte a Danemarcei. Confederația Germană a considerat aceasta o violare a Protocolului de la Londra din 1852 în care statutul regatului Denmarcei era explicit definit ca distinct de ducatele independente Schleswig și Holstein. Mai mult, locuitorii din Schleswig și Holstein țineau și ei la statutul lor de stat separat: o mare parte a populației ducatului Holstein era de origine germană și vorbea limba germană; în Schleswig populația era mai echilibrată, cu o minoritate daneză semnificativă. Tentativele diplomatice de desființare a Constituției din Noiembrie au dat greș și, după ce trupele austriece și prusace au trecut granița în Schleswig la 1 februarie 1864, au început luptele. Inițial, danezii au încercat să-și apere țara cu ajutorul Danewerk, un zid de pământ antic, care însă s-a dovedit de neapărat. Danezii nu se puteau opune forțelor prusace și austriece combinate și nu puteau conta pe ajutorul aliaților lor din celelalte state scandinave (Danemarca încălcase Protocoalele). Al Doilea Război al Schleswigului s-a încheiat cu victoria armatelor aliate austro-prusace și cele două țări au preluat controlul Schleswigului și Holsteinului în urma acordului de pace semnat la 30 octombrie 1863 la Viena.
Războiul dintre Austria și Prusia, 1866
În 1866, împreună cu nou-formata Italie, Bismarck a creat un mediu diplomatic în care Austria a declarat război Prusiei. Preludiul dramatic al războiului a avut loc mai ales la Frankfurt unde, la Parlament, cele două puteri au pretins că reprezintă toate statele germane. În aprilie 1866, reprezentantul Prusiei la Florența a semnat un pact secret cu italienii. Cele două state s-au angajat să se ajute într-un război împotriva Austriei. A doua zi, delegatul prusac de la adunarea de la Frankfurt a prezentat un plan pentru o constituție națională și o Dietă națională creată prin alegeri directe și vot universal. Relația dificilă și ambiguă a lui Bismarck cu Landtagul (Parlamentul Provincial) din Prusia, uneori caldă, alteori conflictuală, a cauzat scepticismul liberalilor germani, care vedeau propunerea sa ca pe un plan de mărire a puterii Prusiei.
Unificarea politică și administrativă[modificare | modificare sursă]
- Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vedeți Imperiul German.
Noul Imperiu German conținea 25 de state, din care trei erau orașe hanseatice. El era Kleindeutsche Lösung, („Soluția Germania Mică”, fără Austria), spre deosebire de Großdeutsche Lösung sau „Soluția Germania Mare”, care ar fi inclus Austria. Unificarea diferitelor state într-o singură națiune a necesitat mai mult decât victorii militare, oricât de mult ar fi ridicat acestea moralul. A fost nevoie și de o regândire a comportamentelor politice, sociale și culturale, și de construcția unor noi metafore despre „noi” și „ei”.
Statele componente ale Imperiului
Deși adesea caracterizat ca o federație de monarhi, Imperiul German, în sensul strict, era o federație de state.
| Stat | Capitală | |
|---|---|---|
| Regate (Königreiche) | ||
 | Prusia (Preußen) | Berlin |
 | Bavaria (Bayern) | München |
 | Saxonia (Sachsen) | Dresda |
 | Württemberg | Stuttgart |
| Mari Ducate (Großherzogtümer) | ||
 | Baden | Karlsruhe |
 | Hessa (Hessen) | Darmstadt |
 | Mecklenburg-Schwerin | Schwerin |
| Mecklenburg-Strelitz | Neustrelitz |
 | Oldenburg | Oldenburg |
 | Saxa-Weimar-Eisenach (Sachsen-Weimar-Eisenach) | Weimar |
| Ducate (Herzogtümer) | ||
 | Anhalt | Dessau |
 | Brunswick (Braunschweig) | Braunschweig |
 | Saxa-Altenburg (Sachsen-Altenburg) | Altenburg |
 | Saxa-Coburg și Gotha (Sachsen-Coburg und Gotha) | Coburg |
| Saxa-Meiningen (Sachsen-Meiningen) | Meiningen |
| Principate (Fürstentümer) | ||
 | Lippe | Detmold |
 | Reuss Linia Tânără | Gera |
 | Reuss Linia Bătrână | Greiz |
 | Schaumburg-Lippe | Bückeburg |
 | Schwarzburg-Rudolstadt | Rudolstadt |
| Schwarzburg-Sondershausen | Sondershausen |
 | Waldeck-Pyrmont | Arolsen |
| Orașe libere hanseatice (Freie Hansestädte) | ||
 | Bremen | |
 | Hamburg | |
 | Lübeck | |
| Teritorii imperiale (Reichsland) | ||
 | Alsacia-Lorena (Elsaß-Lothringen) | Straßburg |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu